Translate

vineri, 31 octombrie 2014

intr-o tara straina

... intr-o tara straina care nu era pe lista preferintelor, dar care la un moment dat parea o alegere buna in comparatie cu locul de munca din acea vreme...
... cu copilul care sufera de dorul tarii lui, care intr-o dimineata mi-a zis: "Mami, eu in fiecare noapte visez ca sunt acasa" (La el "mereu" nu inseamna ce inseamna pentru un adult. La el "mereu" inseamna de fapt "cateodata", dar ... oricum! .. daca a zis asta, probabil ca asa simte)...
... cu sotul care lucreaza de dimineata pana seara, care e adevarat, vine la pranz la masa dar... totusi!...
... cu niste peisaje care nu seamana nici pe departe cu cele de acasa




... si care oricum nu prea sunt accesibile, pentru ca aici oamenii au simtul proprietatii (probabil ca la fel ca la noi) dar in plus, au bani sa isi faca porti si garduri...

Incerc sa par ok dar ma simt ca si cand as fi in apa, tinandu-mi respiratia. In nici un caz nu exista fiinta vie terestra care sa isi poata tine respiratia atat cat trebuie sa stam noi aici. Deci, trebuie sa scap de sentimentul asta, pe care totusi nu l-am avut de la inceput...

Idei, idei, am nevoie de idei!
Si de o activitate atat de placuta ca ... plimbatul unui catel de exemplu! :)

marți, 28 octombrie 2014

2 cauce cam strambe

Da, cam strambe....
Dar am muncit cu drag la ele, pentru ca speram ca o sa iasa ceva. 









Cel putin la cel mai micut, m-am tot apucat si lasat de el in vre-o 4 zile. Poate ca si de la uneltele mele neprofesionist ascutite, dar cu siguranta ca si de la lemnul de nuc, ce s-a dovedit de data asta foarte indaradnic, foarte foarte dur pe alocuri, de credeam cateodata ca nu o mai scot nicicum la capat. Parea ca nu se mai lasa scobit! Nici cu daltita, nici cu cutitul curb, nici cu o dalta mai lata, nici cu una mai ingusta ... cu nimic.

Intr-una din zile mi-am si scapat daltita in podul palmei, de rau ce a fost lemnul asta. Am incercat sa acopar taietura, dar poate se mai vede prin unele poze. E pe trecute totusi... am noroc ca se vindeca repede. 

Si ce se vede de seamana cu o lingurita, e chiar o lingurita, de decor, ca e mult prea mica sa poata fi folosita altcumva. 


Apropo de vindecarea ranilor ... tata are diabet saracul, si se zice ca e ereditar ... o sa continui sa cioplesc si asa o sa am mereu o metoda de verificare fara sa fac analize ... atata vreme cat se inchid ranile inseamna ca sunt bine. 
Sper ca si tatal meu sa reuseasca sa treaca peste dificultatile ce le are acum din cauza acestei boli de care sincer eu nu m-am temut asa de tare, dar care, se pare, este cu adevarat periculoasa :(.
Iti doresc din tot sufletul sa te faci bine tata!



miercuri, 15 octombrie 2014

crestaturi pe linguri dragi

De cateva zile ma tot gandesc sa fac niste poze si ieri am prins o zi superba, cu un soare numai bun de folosit pentru a scoate niste poze decente ... zic eu :)


Forme noi de linguri ... mai greu! ... Ca daca m-am apucat sa crestez, m-am trezit ca nu mai incerc sa fac o coada interesanta, ci doar ma gandesc cum sa iasa suprafata buna pentru crestat ... 

Deci ... e buna si evolutia, dar la un moment dat te trezesti ca te-ai indepartat de scop, privesti in urma si ti se pare ca cele vechi sunt mai frumoase, ca ai ajuns sa faci economie la lemn si nu iti mai ies asa cum ai fi vrut. Ajunge sa fie banal si tocmai de asta ne ferim toti ... nu?

Deci, cu mintea limpede si cu concentrare, au iesit cele doua, pe langa altele normale, pe care nu are rost sa le pun aici ...



Ambele sunt din creanga de maslin, un lemn pe care am ajuns sa il apreciez foarte mult, desi ce am gasit eu pana acum este alb si fara prea multe ghidusii. 

La cioplit merge foarte bine, daca nu ajungi sa dai de noduri. Daca dai de noduri e destul de solicitant, ca se duc aschiile cum nici nu te gandesti. Cand zici ca ai terminat de finisat, dai din greseala "ultima" taietura si cand te trezesti cu o fibra plecata aiurea, o iei de la capat.

Dar asa ca lemn, eu l-am simtit elastic si dens. Mi-a facut o mare placere sa lucrez in acest tip de lemn ... mai am cateva bucatele din care o sa mai fac niste lingurite.

Va doresc numai bine!

joi, 2 octombrie 2014

Dor de copilarie 1

Te uiti la ea si incepi sa visezi.



Chiar daca nu am trait niciodata intr-o astfel de casa, eu visez la copilarie. 

La copilaria mea traita la tara la bunici... la copilaria bunicilor, din care ne mai povesteau fragmente,  in zile de sarbatoare... la copilaria descrisa de cativa mari scriitori pe care am apucat sa ii citesc, visand cu ochii deschisi la o lume de basm.

De ce oare ne apuca nostalgia cand ne gandim la copilarie? Nu e mai bine acum ca suntem adulti? Nu ne mai impune nimeni nimic, facem ce vrem noi, cand vrem noi, cum vrem noi.

Avem si noi copii si stam toata ziua cu gura pe ei:
"- De ce ai facut asa? ...
- Nu mai face asa! ...
- Incearca si tu sa faci asa...
...etc"

Cu siguranta ca uneori exageram, dar nu ne putem abtine. Abia dupa ce am zis ne pare rau, sau poate ne pare rau abia dupa cateva zile, cand avem un moment liber sa cugetam.

Deci daca si noi am fost crescuti asa, oare de ce ne aducem aminte cu asa de mare placere de copilarie?

Doar pentru ca timpul are puterea sa stearga toate necazurile si sa ne lase numai amintirile placute?
Sau pentru ca oricum nu prea puneam la suflet neplacerile si traiam intens fiecare clipa ce ne facea fericiti?
... adunatul caltunasilor primavara, pe dealul din spatele gradinii
... mersul dupa ciuperci prin livezile de meri, pe unde mai erau si ciresi copti daca stiai cand sa te duci si pe unde sa ii cauti....
... "pitita" pana seara tarziu cu prietenii in serile lungi de vara
... aniversarile cu prajituri facute de mamaie si sirop de visine din visinul din fata casei
... aventurile cu vaca bunicilor, pe care trebuia sa o plimbam bine, sa vina satula acasa si cu ugerul plin
... "colarezii cu lapte" pe care ii facea mamaie in fiecare dimineata si pe care ii mancam cu zahar si cu mare pofta, desi ii cam lipea pe cratita de fiecare data, de multe treburi ce avea saraca de ea :)
... ploile de vara care ne prindeau cu aceeasi vaca in varful dealului, la bordeiul parasit de la vie, unde incercam sa ferim vaca de ploaie mai degraba, decat sa ne ferim noi
... teama de paianjenii cu cruce, care sarmanii de ei nu ne faceau nici un rau
... racoarea serilor de toamna, in care inca mai jucam "pitita" si mancam mere de pe izvor, de la tanti Sanda
... incercarile nereusite de a speria trecatorii cu felinare din bostani, cu diverse lucruri pe care le miscam tragandu-le cu sfoara, ascunsi dupa rotile unui camion parcat pe marginea strazii

Sunt multe multe amintiri, care trebuie scoase la iveala impreuna cu ceilalti participanti la aventuri, intr-o reuniune la care visez de multa vreme, dar pe care cine stie daca o vom face vreodata. Eu, frate-meu, verisoara-mea, Elena, Roxana, plus cateodata Petrica, Andrei, Raducu ... ultimii 3 ori fiind mai rar cu noi, ori fiind prea mici ca sa le dam mare importanta.


Oare acest mare artist care face asa minunatii de casute la ce viseaza?



Il cheama Cristian Grecu, are ca motto ceva foarte dragut si simplu (va las sa descoperiti singuri) si judecand dupa faptele sale, un suflet minunat.

Blogul sau se afla la adresa de mai jos, pe care cu mare drag va recomand sa o urmati, daca vreti sa aflati mai multe despre el.

http://minihobbyblog.wordpress.com/


Tu la ce visezi?